N-am nimic de zis.
Scriu, pentru ca mi-am dat seama ca nu am mai scris de ceva vreme.
Caut inauntrul meu idei, pe-a caror prezenta o simt, o intuiesc, dar nu reusesc sa le gasesc. Sunt undeva, ascunse in labirintul pustiu care imi poarta loc de minte.
Da.
Ati citit bine.
Bate vantul la mine in creier. Uneori, foarte rar, eman cate un gand cu efecte care ma surprind. E genul ala de gand care dupa ce-l imbrac (cu chiu, cu vai) in niste cuvinte care se leaga cat decat intre ele, si-i dau drumul in lume, (sa-si traiasca si el, linistit, viata lui de gand... sa treaca de la om la om, sa cunoasca alte ganduri... si el... ca un gand ce se afla...) imi creeaza o stare de panica totala si de jena cumplita.
De ce?
Pentru ca urmatorul meu gand (pe care de cele mai multe ori reusesc, totusi, sa il tin strans sa nu zboare si sa il sufoc cu o perna de injuraturi interioare) este: "O vai, mai bine taceam. Oare cati oameni am jignit? Oare cati m-au inteles gresit pentru ca pur si simplu nu reusesc sa port o conversatie civilizata in care sa nu spun verde in fata ce gandesc despre o anumita situatie? Oare cum sa explic eu ca de fapt la mine in cap gandul asta nu suna asa de ignorant/vulgar/bagacios/plin-de-sine? N-am cum. Taci, Ioana! De-acum si pana ramai complet singura nu mai spui nimic. Acasa, in oglinda mai ai voie sa porti discutii din astea."(Da, asta e, tot, un singur gand).
Ce e surprinzator, uneori, e ce observ dupa ce ma uit putin (cred ca sunt cateva secunde bune) in gol, purtand acest monolog interior: cei din jur chiar se prind de umorul situatiei pe care le-am povestit-o (asta doar daca nu e un banc... trebuie musai sa fie intamplare din propria-mi viata, pentru ca bancuri nu stiu sa spun sub nicio forma...), sau ma privesc uluiti, de parca le-am dezvaluit cel mai important adevar al lumii/ al existentei lor; sau se opresc din avalansa de cuvinte nervoase la adresa altora si incep sa zambeasca pentru ca i-am facut sa vada cat de triviala era, de fapt, problema cu care se confruntau. Si astea-s momentele in care ma bucur ca bate vantul la mine in minte. Sunt momentele in care simt ca gandurile mele, asa putine cum sunt, au putere. Sunt momente faine, cu endorfine.
Evident ca in majoritatea momentelor, insa, se lasa o liniste ciudata in jurul meu, pentru cateva secunde, dupa care cineva incearca - in mod fortat, sintetic - sa schimbe subiectul. Cand se intampla asa, tind sa imi ascult propriul sfat, si sa tac asteptand sa port o conversatie profunda cu oglinda. Si ce-i mai grav e ca urmatoarea data cand ma intalnesc cu grupul acela, raman la fel de tacuta. Ceea ce, probabil, le confirma teoria ca eu in loc de pustiu, am in cap calti.
Ei bine, asta mi-s.
Nu stiu daca mai pateste cineva asa; dar daca se recunoaste cineva in randurile de mai sus, eu propun sa infiintam un club. N-am idee de nume, dar sunt sigura ca ne-am distra pe cinste.
Aveti grija de voi!
