Soap bubble

Atunci când te reîntâlnești cu oameni alături de care te-ai format, îți dai seama de amprenta pe care au avut-o asupra ta. Îți dai seama că, deși nu ți-au ținut prelegeri despre valorile lor și despre ce cred ei că-i frumos și bun pe lume, le-ai adoptat o parte din atitudini; și te întrebi: „Asta când s-a întâmplat? E doar o coincidență bizară faptul că ni s-au format opinii aproape identice în decursul anilor în care am hoinărit în locuri total opuse? Sau, la nivel subconștient, ne-am depus reciproc bazele formării ulterioare ca oameni?”.

Au trecut anii și noi am încercat să redesenăm cercul acela de oameni care nu refuză să ne înțeleagă, cu toate că, după standardele majorității, nu sunt musai cei mai buni prieteni. Unii dintre noi uită să sune de ziua ta. Alții își uită cheile acasă și te trezesc în toiul nopții când se întorc de la club. Alții se enervează că ți-ai uitat cheia, dar te ceartă că nu i-ai chemat la club; nu îi deranjează extraordinar faptul că nu i-ai chemat, dar trebuie să te facă să te simți vinovat, iar cheia nu e de ajuns.

Dar a doua zi îți fac cea mai bună cafea din lume. Și îți propun soluții la problemele de care te lovești pe care nimeni altcineva nu ți le-ar sugera, pentru că e mai important pentru ei să fii fericit decât să îi consideri raționali. Și țin minte că îți place violoncelul pentru că asta li se pare mai important decât numele localității tale natale. Și stau treji până târziu în noapte, fie ca să îți deschidă ușa aia nenorocită, fie ca să stea de vorbă cu tine și prietenii tăi mai vechi și să vă ajute să înțelegeți ce s-a întâmplat cu voi de-a lungul timpului. Și sunt dispuși să piardă cu tine zile care altfel ar putea fi mult mai productive, numai ca să simți tu că ai prieteni. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că te primesc la ei în casă și te duc să cunoști alți oameni awesome și te plimbă prin oraș și, în general pierd vremea cu tine fără să se supere că le invadezi spațiul timp de câteva zile.

Sunt oameni awesome pe lumea asta, care depășesc limitele definiției tradiționale ale prieteniei și îți creează o lume ca un soap bubble. Este magică și unică... este și efemeră, dar de fiecare dată când este recreată, s-ar putea ca lumea asta să fie mai adevărată decât celelalte lumi constante și solide pe care ni le dă societatea.

Și da, m-am inclus și pe mine în lista oamenilor awesome, pentru că e blogul meu, pe care îl scriu ca să mă simt eu mai bine în legătură cu propria-mi persoană. Ar fi ciudat și ipocrit din partea mea să dau dovadă de modestie aici. Nu?

Aveți grijă de voi!

Mie imi place toamna

Azi, taximetristul care m-a adus acasă mi-a urat „O toamna frumoasă”. 

Cam odată pe săptămână, de când începe Septembrie, îmi amintesc de medalionul luat de la mare. Medalionul ăla hand-made, colorat frumos, pe care scria „Mie îmi place toamna”. Încă îl am pe undeva, dar s-a stricat firul pe care îl purtam, și de-atunci îl țin doar ca amintire.
Dar anul ăsta, nu știu de ce (abia acum), m-am întrebat cum se explică faptul ca îl am, și chiar îmi place toamna, deși înaintea acelei veri eram ferm convinsă că anotimpul meu preferat e iarna.
Ce s-a întâmplat cu mine vara aia? Ce s-a schimbat? S-a schimbat ceva? Am două teorii:

Prima ar fi că de fapt mi-a plăcut mereu toamna. Că m-a fascinat mereu combinația asta adorabilă de culori: verde, galben și portocaliu, de cele mai multe ori dispuse concentric pe o mulțime de bucăți mici de fostă viață. Și cu toate astea, m-am mințit mereu că îmi place iarna pentru că atunci e ziua mea, și Crăciunul, și pentru că ninge și-mi place când ninge, și pentru că mi se pare o tradiție adorabilă sa bei ciocolată caldă sau vin fiert ca să te încălzești când vii din gerul de-afară, și pentru că îmi plac sporturile de iarnă.

Ok. Până acum am stabilit motivele pentru care îmi place iarna. Aparent, am pornit într-o direcție greșită, dar nu am de gând să șterg tot ce am scris până acum; și asta pentru că mi-am dat seama că am enumerat doar o droaie de lucruri care îmi plac iarna. Dar asta nu înseamnă că îmi place iarna, în sine. Nu așa cum îmi place toamna. Acum mă simt bine. Și totul e frumos, și nu stau cu teama că la primul semn de căldură, majoritatea sentimentelor mele pufoase se vor topi în mocirla de pe jos. Îmi place toamna; e un sentiment constant de liniște și entuziasm, învăluit în scorțișoară. Amuzamentele de iarnă sunt trecătoare, și sunt surse de sine stătătoare de stare de bine. Iarna nu e musai să ningă, iar dacă nu ninge, sunt tristă. Și sunt convinsă ca un anotimp care îmi place nu ar trebui să mă poată întrista.

Cealaltă teorie a mea este că a început să îmi placă toamna de când am obținut medalionul. Pentru că el este o amintire dintr-o vară minunată, în care am cunoscut o mulțime de oameni interesanți, în care am avut dreadlocks (până le-a văzut tata și a trebuit sa le desfac), și în care am dormit sub stele și-am râs de câini. Și toate sentimentele astea adevărate pe care le am față de vara aia îmi creează mie impresia, în subconștient, că toate amintirile create în vara aia sunt la fel de adevărate; inclusiv mesajul de pe medalionul meu.

Probabil că nu voi ști niciodată care-i sursa pufoșeniilor care încep să danseze în sufletul meu atunci când într-o zi senină de toamna adie vântul și încep sa plutească frunze colorate.Și fascinația care mă cuprinde când îmi dau seama că mâine, nucul din fața geamului meu cu siguranță va arăta complet diferit.

Cert este că îmi place toamna.

 Aveți grijă de voi!