Mie imi place toamna

Azi, taximetristul care m-a adus acasă mi-a urat „O toamna frumoasă”. 

Cam odată pe săptămână, de când începe Septembrie, îmi amintesc de medalionul luat de la mare. Medalionul ăla hand-made, colorat frumos, pe care scria „Mie îmi place toamna”. Încă îl am pe undeva, dar s-a stricat firul pe care îl purtam, și de-atunci îl țin doar ca amintire.
Dar anul ăsta, nu știu de ce (abia acum), m-am întrebat cum se explică faptul ca îl am, și chiar îmi place toamna, deși înaintea acelei veri eram ferm convinsă că anotimpul meu preferat e iarna.
Ce s-a întâmplat cu mine vara aia? Ce s-a schimbat? S-a schimbat ceva? Am două teorii:

Prima ar fi că de fapt mi-a plăcut mereu toamna. Că m-a fascinat mereu combinația asta adorabilă de culori: verde, galben și portocaliu, de cele mai multe ori dispuse concentric pe o mulțime de bucăți mici de fostă viață. Și cu toate astea, m-am mințit mereu că îmi place iarna pentru că atunci e ziua mea, și Crăciunul, și pentru că ninge și-mi place când ninge, și pentru că mi se pare o tradiție adorabilă sa bei ciocolată caldă sau vin fiert ca să te încălzești când vii din gerul de-afară, și pentru că îmi plac sporturile de iarnă.

Ok. Până acum am stabilit motivele pentru care îmi place iarna. Aparent, am pornit într-o direcție greșită, dar nu am de gând să șterg tot ce am scris până acum; și asta pentru că mi-am dat seama că am enumerat doar o droaie de lucruri care îmi plac iarna. Dar asta nu înseamnă că îmi place iarna, în sine. Nu așa cum îmi place toamna. Acum mă simt bine. Și totul e frumos, și nu stau cu teama că la primul semn de căldură, majoritatea sentimentelor mele pufoase se vor topi în mocirla de pe jos. Îmi place toamna; e un sentiment constant de liniște și entuziasm, învăluit în scorțișoară. Amuzamentele de iarnă sunt trecătoare, și sunt surse de sine stătătoare de stare de bine. Iarna nu e musai să ningă, iar dacă nu ninge, sunt tristă. Și sunt convinsă ca un anotimp care îmi place nu ar trebui să mă poată întrista.

Cealaltă teorie a mea este că a început să îmi placă toamna de când am obținut medalionul. Pentru că el este o amintire dintr-o vară minunată, în care am cunoscut o mulțime de oameni interesanți, în care am avut dreadlocks (până le-a văzut tata și a trebuit sa le desfac), și în care am dormit sub stele și-am râs de câini. Și toate sentimentele astea adevărate pe care le am față de vara aia îmi creează mie impresia, în subconștient, că toate amintirile create în vara aia sunt la fel de adevărate; inclusiv mesajul de pe medalionul meu.

Probabil că nu voi ști niciodată care-i sursa pufoșeniilor care încep să danseze în sufletul meu atunci când într-o zi senină de toamna adie vântul și încep sa plutească frunze colorate.Și fascinația care mă cuprinde când îmi dau seama că mâine, nucul din fața geamului meu cu siguranță va arăta complet diferit.

Cert este că îmi place toamna.

 Aveți grijă de voi!