"LUNI, 20 IANUARIE, ORA 16:16 - Chirurgul Radu Zamfir suna la 112 si anunta ca avionul in care se afla alaturi de alte 6 persoane s-a prabusit in munti. Echipajul medical aflat la bordul aeronavei mergea la Oradea pentru o interventie de prelevare de organe."
In urma accidentului, Media a luat foc. Media a inceput sa ia informatii de unde apuca; si-a trimis reporterii si cameramanii sa incurce cat mai mult posibil oameni care incercau sa salveze niste vieti. A inceput sa sune oamenii care INCERCAU SA SALVEZE NISTE VIETI! si sa ii tina in telefon, cerand explicatii despre un eveniment in plina desfasurare, care avea nevoie de toata atentia lor, pentru ca incercau sa salveze niste vieti.
Trece ziua. O parte din vieti sunt salvate, o parte nu. E tragic ce s-a intamplat. A murit un tatic al unor copii si o fetita a unor parinti. E crunt. Dar eu, in timp ce mureau oamenii aia, mi-am dat ochii peste cap si am inchis televizorul, gandindu-ma: "se descurca ei; si chiar nu am chef sa ii vad pe cei de la stiri facand tam-tam si incurcand niste oameni care incearca sa salveze niste vieti." Asta am facut. Mi-am dat ochii peste cap, am inchis televizorul si m-am culcat. Mi-e sila de mine. Dar sunt convinsa ca primul pas in a schimba ceva la mine consta in a imi recunoaste greselile si a-mi permite sa imi fie sila de mine.
Trece si a doua zi, in care nu am aprins televizorul nici macar odata, iar in dimineata celei de-a treia zi, ajung pe internet, unde gasesc stirea asta:
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/victimele-accidentului-din-apuseni-ar-fi-trebuit-sa-traiasca-aveau-la-bord-telefoane-inteligente-cu-localizare-si-internet.html
Titlul este "Experiment Catalin Radu Tanase si George Buhnici: Cum poti localiza un om in cateva secunde. De ce MAI si STS nu au reusit?" si contine un clip de cateva minute in care doi tipi inflacarati ne arata cat de prost s-au organizat autoritatile si ce solutii simple existau la problema lor. Comentau la doua zile dupa tragedie si ridiculizau subtil incompetenta celor care incercau sa salveze niste vieti. Comentau ca dupa un film de actiune de la care au iesit impreuna. Ca nu trebuia asa, ca de fapt alta e tactica folosita in ziua de azi, ca s-au vazut firele, ca efectele nu erau de calitate... Iar eu, pe masura ce ma uit la acest clip ma enervez; si ma enervez; si ma enervez. Si mi se face sila de mine. Abia acum, in al noualea ceas, mi se face sila de mine si de tot ce e in jurul meu. Dar ma includ in sila aia care ma sufoca, pentru ca nu pot sa arat cu degetul doar pe cei din jurul meu, stiind ca am reactionat exact ca ei. Si comentez la stirea aia. In speranta ca sila asta, care o sa ne curete, pana la urma, de toate, o sa ii cuprinda si pe altii:
"ok. Autoritatile nu se ocupa de ce ar trebui; nu sunt preocupate de competitivitate si nu s-au gandit la solutiile promovate de voi aici. Si totusi... de ce nu le-a sugerat cineva mai devreme? De ce... vorbind cu reprezentanti ai autoritatilor in timpul cautarilor (pentru ca ati reusit sa ii contactati, nu-i asa?) nu le-ati facut aceste sugestii? Ati asteptat sa esueze ca sa faceti un articol de impact? Daca asta ati facut, sangele celor doua persoane moarte este atat pe mainile voastre cat este pe al autoritatilor incompetente. Iar daca nu ati facut aceste demersuri pentru ca, pur si simplu nu v-au venit ideile, pe moment, din cauza ca incercati sa coordonati cat mai bine demersurile incepute deja, atunci nu mai judecati oamenii pentru ca sunt oameni, exact ca voi. Mesajul acesta este pentru toata lumea: pentru reporteri, pentru cetateni... chiar si pentru mine. Puteam sa fi ajutat, daca ne interesa."
Asa simt eu. Asa gandesc eu.
Imi pare rau.
