Pustiu

N-am nimic de zis.
Scriu, pentru ca mi-am dat seama ca nu am mai scris de ceva vreme.
Caut inauntrul meu idei, pe-a caror prezenta o simt, o intuiesc, dar nu reusesc sa le gasesc. Sunt undeva, ascunse in labirintul pustiu care imi poarta loc de minte.
Da.
Ati citit bine.
Bate vantul la mine in creier. Uneori, foarte rar, eman cate un gand cu efecte care ma surprind. E genul ala de gand care dupa ce-l imbrac (cu chiu, cu vai) in niste cuvinte care se leaga cat decat intre ele, si-i dau drumul in lume, (sa-si traiasca si el, linistit, viata lui de gand... sa treaca de la om la om, sa cunoasca alte ganduri... si el... ca un gand ce se afla...) imi creeaza o stare de panica totala si de jena cumplita.
De ce?
Pentru ca urmatorul meu gand (pe care de cele mai multe ori reusesc, totusi, sa il tin strans sa nu zboare si sa il sufoc cu o perna de injuraturi interioare) este: "O vai, mai bine taceam. Oare cati oameni am jignit? Oare cati m-au inteles gresit pentru ca pur si simplu nu reusesc sa port o conversatie civilizata in care sa nu spun verde in fata ce gandesc despre o anumita situatie? Oare cum sa explic eu ca de fapt la mine in cap gandul asta nu suna asa de ignorant/vulgar/bagacios/plin-de-sine? N-am cum. Taci, Ioana! De-acum si pana ramai complet singura nu mai spui nimic. Acasa, in oglinda mai ai voie sa porti discutii din astea."(Da, asta e, tot, un singur gand).
Ce e surprinzator, uneori, e ce observ dupa ce ma uit putin (cred ca sunt cateva secunde bune) in gol, purtand acest monolog interior: cei din jur chiar se prind de umorul situatiei pe care le-am povestit-o (asta doar daca nu e un banc... trebuie musai sa fie intamplare din propria-mi viata, pentru ca bancuri nu stiu sa spun sub nicio forma...), sau ma privesc uluiti, de parca le-am dezvaluit cel mai important adevar al lumii/ al existentei lor; sau se opresc din avalansa de cuvinte nervoase la adresa altora si incep sa zambeasca pentru ca i-am facut sa vada cat de triviala era, de fapt, problema cu care se confruntau. Si astea-s momentele in care ma bucur ca bate vantul la mine in minte. Sunt momentele in care simt ca gandurile mele, asa putine cum sunt, au putere. Sunt momente faine, cu endorfine.
Evident ca in majoritatea momentelor, insa, se lasa o liniste ciudata in jurul meu, pentru cateva secunde, dupa care cineva incearca - in mod fortat, sintetic - sa schimbe subiectul. Cand se intampla asa, tind sa imi ascult propriul sfat, si sa tac asteptand sa port o conversatie profunda cu oglinda. Si ce-i mai grav e ca urmatoarea data cand ma intalnesc cu grupul acela, raman la fel de tacuta. Ceea ce, probabil, le confirma teoria ca eu in loc de pustiu, am in cap calti.
Ei bine, asta mi-s.
Nu stiu daca mai pateste cineva asa; dar daca se recunoaste cineva in randurile de mai sus, eu propun sa infiintam un club. N-am idee de nume, dar sunt sigura ca ne-am distra pe cinste.
Aveti grija de voi!

Soap bubble

Atunci când te reîntâlnești cu oameni alături de care te-ai format, îți dai seama de amprenta pe care au avut-o asupra ta. Îți dai seama că, deși nu ți-au ținut prelegeri despre valorile lor și despre ce cred ei că-i frumos și bun pe lume, le-ai adoptat o parte din atitudini; și te întrebi: „Asta când s-a întâmplat? E doar o coincidență bizară faptul că ni s-au format opinii aproape identice în decursul anilor în care am hoinărit în locuri total opuse? Sau, la nivel subconștient, ne-am depus reciproc bazele formării ulterioare ca oameni?”.

Au trecut anii și noi am încercat să redesenăm cercul acela de oameni care nu refuză să ne înțeleagă, cu toate că, după standardele majorității, nu sunt musai cei mai buni prieteni. Unii dintre noi uită să sune de ziua ta. Alții își uită cheile acasă și te trezesc în toiul nopții când se întorc de la club. Alții se enervează că ți-ai uitat cheia, dar te ceartă că nu i-ai chemat la club; nu îi deranjează extraordinar faptul că nu i-ai chemat, dar trebuie să te facă să te simți vinovat, iar cheia nu e de ajuns.

Dar a doua zi îți fac cea mai bună cafea din lume. Și îți propun soluții la problemele de care te lovești pe care nimeni altcineva nu ți le-ar sugera, pentru că e mai important pentru ei să fii fericit decât să îi consideri raționali. Și țin minte că îți place violoncelul pentru că asta li se pare mai important decât numele localității tale natale. Și stau treji până târziu în noapte, fie ca să îți deschidă ușa aia nenorocită, fie ca să stea de vorbă cu tine și prietenii tăi mai vechi și să vă ajute să înțelegeți ce s-a întâmplat cu voi de-a lungul timpului. Și sunt dispuși să piardă cu tine zile care altfel ar putea fi mult mai productive, numai ca să simți tu că ai prieteni. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că te primesc la ei în casă și te duc să cunoști alți oameni awesome și te plimbă prin oraș și, în general pierd vremea cu tine fără să se supere că le invadezi spațiul timp de câteva zile.

Sunt oameni awesome pe lumea asta, care depășesc limitele definiției tradiționale ale prieteniei și îți creează o lume ca un soap bubble. Este magică și unică... este și efemeră, dar de fiecare dată când este recreată, s-ar putea ca lumea asta să fie mai adevărată decât celelalte lumi constante și solide pe care ni le dă societatea.

Și da, m-am inclus și pe mine în lista oamenilor awesome, pentru că e blogul meu, pe care îl scriu ca să mă simt eu mai bine în legătură cu propria-mi persoană. Ar fi ciudat și ipocrit din partea mea să dau dovadă de modestie aici. Nu?

Aveți grijă de voi!

Mie imi place toamna

Azi, taximetristul care m-a adus acasă mi-a urat „O toamna frumoasă”. 

Cam odată pe săptămână, de când începe Septembrie, îmi amintesc de medalionul luat de la mare. Medalionul ăla hand-made, colorat frumos, pe care scria „Mie îmi place toamna”. Încă îl am pe undeva, dar s-a stricat firul pe care îl purtam, și de-atunci îl țin doar ca amintire.
Dar anul ăsta, nu știu de ce (abia acum), m-am întrebat cum se explică faptul ca îl am, și chiar îmi place toamna, deși înaintea acelei veri eram ferm convinsă că anotimpul meu preferat e iarna.
Ce s-a întâmplat cu mine vara aia? Ce s-a schimbat? S-a schimbat ceva? Am două teorii:

Prima ar fi că de fapt mi-a plăcut mereu toamna. Că m-a fascinat mereu combinația asta adorabilă de culori: verde, galben și portocaliu, de cele mai multe ori dispuse concentric pe o mulțime de bucăți mici de fostă viață. Și cu toate astea, m-am mințit mereu că îmi place iarna pentru că atunci e ziua mea, și Crăciunul, și pentru că ninge și-mi place când ninge, și pentru că mi se pare o tradiție adorabilă sa bei ciocolată caldă sau vin fiert ca să te încălzești când vii din gerul de-afară, și pentru că îmi plac sporturile de iarnă.

Ok. Până acum am stabilit motivele pentru care îmi place iarna. Aparent, am pornit într-o direcție greșită, dar nu am de gând să șterg tot ce am scris până acum; și asta pentru că mi-am dat seama că am enumerat doar o droaie de lucruri care îmi plac iarna. Dar asta nu înseamnă că îmi place iarna, în sine. Nu așa cum îmi place toamna. Acum mă simt bine. Și totul e frumos, și nu stau cu teama că la primul semn de căldură, majoritatea sentimentelor mele pufoase se vor topi în mocirla de pe jos. Îmi place toamna; e un sentiment constant de liniște și entuziasm, învăluit în scorțișoară. Amuzamentele de iarnă sunt trecătoare, și sunt surse de sine stătătoare de stare de bine. Iarna nu e musai să ningă, iar dacă nu ninge, sunt tristă. Și sunt convinsă ca un anotimp care îmi place nu ar trebui să mă poată întrista.

Cealaltă teorie a mea este că a început să îmi placă toamna de când am obținut medalionul. Pentru că el este o amintire dintr-o vară minunată, în care am cunoscut o mulțime de oameni interesanți, în care am avut dreadlocks (până le-a văzut tata și a trebuit sa le desfac), și în care am dormit sub stele și-am râs de câini. Și toate sentimentele astea adevărate pe care le am față de vara aia îmi creează mie impresia, în subconștient, că toate amintirile create în vara aia sunt la fel de adevărate; inclusiv mesajul de pe medalionul meu.

Probabil că nu voi ști niciodată care-i sursa pufoșeniilor care încep să danseze în sufletul meu atunci când într-o zi senină de toamna adie vântul și încep sa plutească frunze colorate.Și fascinația care mă cuprinde când îmi dau seama că mâine, nucul din fața geamului meu cu siguranță va arăta complet diferit.

Cert este că îmi place toamna.

 Aveți grijă de voi!

Revolutie in gandire?

Azi, pentru prima data de... mult timp, am avut sentimentul ca pot face lumea un loc mai bun.
Nu, nu doar zambind unui omuletz care trece pe langa mine, nu, nu doar fiind eu deschisa, si de-o sinceritate enervanta, asa cum sunt de la mama natura.
Nu. Astea nu sunt lucruri speciale, nu sunt lucruri care sa ma faca sa nu dorm noaptea, gandindu-ma la ce impact as putea avea asupra modului in care vede fiecare individ in parte lumea. Dar ideea pe care am impartasit-o cu o doamna azi, ideea mea de (banala) lucrare de de diploma, pe care oricum trebuia s-o scriu... asta e ceva care imi da speranta ca as putea, in vreun fel, imbunatati vieti a milioane de oameni.
Poate e un vis copilaresc, poate ca, de fapt, sunt cai verzi pe pereti si poate ca, de fapt, nu o sa fac nimic demn de luat in seama niciodata.
Dar ce-ar fi?
Ce-ar fi sa isi dea fiecare om in parte seama cata putere are simpla actiune de a constientiza ce ne afecteaza firul gandirii? Ce-ar fi ca fiecare dintre noi sa isi dea seama ca poate alege carui eveniment ii permite sa ii ghideze reactiile din ziua respectiva? Ce-ar fi daca ne-am da cu totii seama ca deciziile pe care le luam in mod irational de cele mai multe ori, pot fi facute rationale; daca ne-am da cu totii seama de cate ori am crezut in primul nostru gand pe o tema, fara sa ne dam seama ca e bazat pe-o simpla coincidenta, pe faptul ca s-a intamplat sa ne povesteasca un prieten o intamplare anume, in loc sa fi citit noi insine despre probabilitatea ca acel eveniment sa se fi intamplat.
Ce-ar fi daca intr-o zi, ne-am da cu totii seama exact ce ne dorim de la viata si cum putem sa obtinem lucrurile alea?
Aveti grija de voi!

1 Martie

Rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, TRIFOI CU PATRU FOI, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu, alb, rosu.

Happy martzishor's day!

Sa va bucurati de primavara, de flori, de culori, de tot ce va inconjoara si de tot ce vi se intmpla.

Si pe urma sa va bucurati de vara, de soare, de caldura, de vacanta, de apa (cu sau fara sare, nu prea conteaza, atata timp cat va place voua), de munte, si de tot ce alegeti sa faceti.

Si pe urma sa va bucurati de toamna, de noile culori, de racoare, de aer curat, de frunze rosii, de fructe, legume si zacusca, si de toate conversatiile care schimba vieti.

Si pe urma sa va bucurati de iarna, de fulgi, de frig, de colinde, de miros de brad, de portocala de Craciun (pentru mine asta e o traditie care imi trezeste amintiri de cand nu mai exista altele), de sanie, ski, snowboard si patine, si de toate momentele in care "oops, am alunecat. Dar sunt inca in picioare).

Sa aveti o, primavara frumoasa, un an frumos, o existenta frumoasa.