For Those About to Rock, I Salute You!

THE R.O.C.K. IS CELEBRATING 40 YEARS OF AC/DC!

Vineri, 23 mai, de la ora 21:00, La Căpiţe si Dynacord Hsa-Audio prezinta un concert tribut AC/DC de EXCEPTIE cu trupa The Rise Of the City King(The R.O.C.K.),!
\m/ Video: http://www.youtube.com/watch?v=IFvhotOyo-M

Pret bilet: 10 RON
Rezervari pentru loc la masa (4,6,8): 0720 400 333

Din set list nu vor lipsi hituri ca Thunderstruck, TNT Highway to hell sau You shook me all night long dar si multe altele. Trupa The R.O.C.K. v-a pregatit multe surprize, una dintre ele este legata de sistemul de sunet pus la dispozitie de Dynacord HSA-Audio si cu ajutorul caruia energia transmisa din scena se va face foarte puternic simtita in randul fanilor care vor ajunge la concerte.
"FOR THOSE ABOUT TO ROCK WE SALUTE YOU!" \m/
" Proiectul The R.O.C.K. aduce in scena explozia si dinamismul concertelor AC/DC. Cu un solist vocal de exceptie care se apropie foarte mult de Brian Johnson, un chitarist solo din Moscova (la fel de "nebun" si energic ca Angus Young si instrumentisti cu experienta la bas, chitara ritmica si tobe, trupa The R.O.C.K. reuseste de fiecare data sa surprinda publicul si sa ii transmita starea specifica unui concert AC/DC autentic".
Componenta The R.O.C.K.
Daniel Ignat - Lead Vocals
Nik Baydin (Moscova, Rusia) - Lead Guitar
Adrian Popescu- Rhythm Guitar/Backing Vocals
Mircea (Burete) Preda- Bass/Backing Vocals
Mirko Grusa (Koln, Germania) - Drums

În seara asta, merg la concert. Un concert pe care l-am ratat cu o vară în urmă și, după care, mi-am dat seama când am aflat de evenimentul din seara asta, am avut un mic regret, mereu. Un fel de ciudă pe factorii care m-au determinat să renunț la a mai merge sa ma zbengui încă o ora. Azi voi afla dacă era chiar așa important pentru mine să merg la concert, sau dacă voiam doar să am niște vină de dat.

Oricare ar fi răspunsul la dilema mea, cert este ca mă voi distra, pentru ca sunt convinsă că lumea va fi faină, vremea va fi perfectă, berea va fi rece și în general, n-are ce sa meargă rău.

Aveí grijă de voi!

Noaptea Muzeelor, CM style

CM? Cine-i CM?

CM este Clubul de Management. E o organizație de studenți, relativ puțini, dar absolut minunați, alături de care am ocazia și mândria să mă dezvolt ca ca leader, ca team player, poate și ca manager, dar în special ca om.

Ieri a avut loc acest eveniment, Noaptea Muzeelor, pe care o parte din noi l-am văzut ca pe o oportunitate să cunoaștem mai bine orașul în care studiem, să vedem rodul muncii unor artiști, să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și să ne și distrăm copios.

Pentru început, am vizitat piețele (șantierele) din centrul orașului (chiar mai de aproape decât ne-am fi așteptat, având în vedere circumstanțele), după care am  fost la Muzeul Catedralei Mitropolitane, unde, spre încântarea noastră, am avut parte de un mic preview (chiar foarte mic: era un model în miniatură al Bisericii din Topla) a ceea ce urma să vedem mai departe. Curioși, am pornit spre Muzeul Satului Bănățean, unde am admirat căsuțe care mai de care mai îmbietoare și ținute care mai de care mai interesante, și ne-am bucurat să vedem și adevărata Biserică din Topla.

După o vizită scurtă la o galerie de artă, o bine-meritată pauză de cafea/ciocolată caldă/limonadă (am fi vrut și ceai, dar n-am găsit) și o degustare de prăjitură „raw”, am mers la Casa Artelor, să vedem spectacolul „Eppur si mouve!”, susținut de teatrul Thespis.

Seara s-a încheiat cu o vizită la Muzeul de Artă, unde, cu toate că nu am reușit să ajungem la timp pentru recitalul de pian care ne atrăsese, de fapt, atenția, exponatele ne-au încântat, interesat, și, uneori, ne-au și amuzat.

A fost o zi lungă, ploioasă, dar atât de frumoasă, că abia aștept(ăm?) următoarea ocazie.

Mulțumesc, Silvana!

Aveți grijă de voi!

Hartă cu muzeele participante

Ar mai fi fost multe de văzut...

De ce vă ocolesc privirile?

Sunt multe teorii cu privire la dilema asta. Și de fiecare dată când se discută subiectul, încep o dezbatere interioară, pentru că ce aud nu se potrivește cu ce simt; nici măcar ce răspund nu e 100% potrivit. Dar se schimbă subiectul, și nu mai apuc să ajung la vreo concluzie.

Ce mi se spune de obicei este că mă intimidează privirea celeilalte persoane. Dar eu nu sunt așa de ușor de intimidat. Nu... ce simt eu nu e vreo forță care cade asupra mea dinspre interlocutor. E altceva. Și țin morțiș să fac lucrul ăsta cunoscut. Și tot ce reușesc să fac pentru a corecta greșeala de interpretare pe care o intuiesc, este să încerc să îmi amintesc ce am simțit cel mai tare când am menținut contact vizual cu cineva mai mult de 2 secunde. Și aici apare problema: de fiecare dată când m-am uitat în ochii unui om și-am simțit cu adevărat ceva, acel ceva a fost un amalgam de nervi și agresivitate; pentru că atunci când confrunt pe cineva, o fac în special din priviri. Pentru ca mi-e mai ușor sa privesc „m-ai dezamăgit”, sau „ nu mai vreau sa te mai vad niciodată”, sau „cum poți să provoci atâta durere și să râzi, ființă demnă de dispreț?” decât îmi e să spun lucrurile astea. În general mi-e greu să spun ce cred și ce simt. În schimb ochii... Mi s-a întâmplat să mă dea de gol, uneori.

Și cred că am găsit răspunsul. Ocolesc priviri pentru că îmi place să mă ascund. Și nu ascund lucruri grave. Nu ascund lucruri de interes național. Mă ascund. Pentru că mă tem să nu spun prea multe. Să nu jignesc, să nu mă fac de râs, să nu mă cunoașteți prea bine. Întâi trebuie să vă cunosc eu pe voi. 

Aveți grijă de voi!

Pustiu

N-am nimic de zis.
Scriu, pentru ca mi-am dat seama ca nu am mai scris de ceva vreme.
Caut inauntrul meu idei, pe-a caror prezenta o simt, o intuiesc, dar nu reusesc sa le gasesc. Sunt undeva, ascunse in labirintul pustiu care imi poarta loc de minte.
Da.
Ati citit bine.
Bate vantul la mine in creier. Uneori, foarte rar, eman cate un gand cu efecte care ma surprind. E genul ala de gand care dupa ce-l imbrac (cu chiu, cu vai) in niste cuvinte care se leaga cat decat intre ele, si-i dau drumul in lume, (sa-si traiasca si el, linistit, viata lui de gand... sa treaca de la om la om, sa cunoasca alte ganduri... si el... ca un gand ce se afla...) imi creeaza o stare de panica totala si de jena cumplita.
De ce?
Pentru ca urmatorul meu gand (pe care de cele mai multe ori reusesc, totusi, sa il tin strans sa nu zboare si sa il sufoc cu o perna de injuraturi interioare) este: "O vai, mai bine taceam. Oare cati oameni am jignit? Oare cati m-au inteles gresit pentru ca pur si simplu nu reusesc sa port o conversatie civilizata in care sa nu spun verde in fata ce gandesc despre o anumita situatie? Oare cum sa explic eu ca de fapt la mine in cap gandul asta nu suna asa de ignorant/vulgar/bagacios/plin-de-sine? N-am cum. Taci, Ioana! De-acum si pana ramai complet singura nu mai spui nimic. Acasa, in oglinda mai ai voie sa porti discutii din astea."(Da, asta e, tot, un singur gand).
Ce e surprinzator, uneori, e ce observ dupa ce ma uit putin (cred ca sunt cateva secunde bune) in gol, purtand acest monolog interior: cei din jur chiar se prind de umorul situatiei pe care le-am povestit-o (asta doar daca nu e un banc... trebuie musai sa fie intamplare din propria-mi viata, pentru ca bancuri nu stiu sa spun sub nicio forma...), sau ma privesc uluiti, de parca le-am dezvaluit cel mai important adevar al lumii/ al existentei lor; sau se opresc din avalansa de cuvinte nervoase la adresa altora si incep sa zambeasca pentru ca i-am facut sa vada cat de triviala era, de fapt, problema cu care se confruntau. Si astea-s momentele in care ma bucur ca bate vantul la mine in minte. Sunt momentele in care simt ca gandurile mele, asa putine cum sunt, au putere. Sunt momente faine, cu endorfine.
Evident ca in majoritatea momentelor, insa, se lasa o liniste ciudata in jurul meu, pentru cateva secunde, dupa care cineva incearca - in mod fortat, sintetic - sa schimbe subiectul. Cand se intampla asa, tind sa imi ascult propriul sfat, si sa tac asteptand sa port o conversatie profunda cu oglinda. Si ce-i mai grav e ca urmatoarea data cand ma intalnesc cu grupul acela, raman la fel de tacuta. Ceea ce, probabil, le confirma teoria ca eu in loc de pustiu, am in cap calti.
Ei bine, asta mi-s.
Nu stiu daca mai pateste cineva asa; dar daca se recunoaste cineva in randurile de mai sus, eu propun sa infiintam un club. N-am idee de nume, dar sunt sigura ca ne-am distra pe cinste.
Aveti grija de voi!