Sunt multe teorii cu privire la dilema asta. Și de fiecare dată când se discută subiectul, încep o dezbatere interioară, pentru că ce aud nu se potrivește cu ce simt; nici măcar ce răspund nu e 100% potrivit. Dar se schimbă subiectul, și nu mai apuc să ajung la vreo concluzie.
Ce mi se spune de obicei este că mă intimidează privirea celeilalte persoane. Dar eu nu sunt așa de ușor de intimidat. Nu... ce simt eu nu e vreo forță care cade asupra mea dinspre interlocutor. E altceva. Și țin morțiș să fac lucrul ăsta cunoscut. Și tot ce reușesc să fac pentru a corecta greșeala de interpretare pe care o intuiesc, este să încerc să îmi amintesc ce am simțit cel mai tare când am menținut contact vizual cu cineva mai mult de 2 secunde. Și aici apare problema: de fiecare dată când m-am uitat în ochii unui om și-am simțit cu adevărat ceva, acel ceva a fost un amalgam de nervi și agresivitate; pentru că atunci când confrunt pe cineva, o fac în special din priviri. Pentru ca mi-e mai ușor sa privesc „m-ai dezamăgit”, sau „ nu mai vreau sa te mai vad niciodată”, sau „cum poți să provoci atâta durere și să râzi, ființă demnă de dispreț?” decât îmi e să spun lucrurile astea. În general mi-e greu să spun ce cred și ce simt. În schimb ochii... Mi s-a întâmplat să mă dea de gol, uneori.
Și cred că am găsit răspunsul. Ocolesc priviri pentru că îmi place să mă ascund. Și nu ascund lucruri grave. Nu ascund lucruri de interes național. Mă ascund. Pentru că mă tem să nu spun prea multe. Să nu jignesc, să nu mă fac de râs, să nu mă cunoașteți prea bine. Întâi trebuie să vă cunosc eu pe voi.
Aveți grijă de voi!
No comments:
Post a Comment