Noaptea Muzeelor, CM style

CM? Cine-i CM?

CM este Clubul de Management. E o organizație de studenți, relativ puțini, dar absolut minunați, alături de care am ocazia și mândria să mă dezvolt ca ca leader, ca team player, poate și ca manager, dar în special ca om.

Ieri a avut loc acest eveniment, Noaptea Muzeelor, pe care o parte din noi l-am văzut ca pe o oportunitate să cunoaștem mai bine orașul în care studiem, să vedem rodul muncii unor artiști, să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și să ne și distrăm copios.

Pentru început, am vizitat piețele (șantierele) din centrul orașului (chiar mai de aproape decât ne-am fi așteptat, având în vedere circumstanțele), după care am  fost la Muzeul Catedralei Mitropolitane, unde, spre încântarea noastră, am avut parte de un mic preview (chiar foarte mic: era un model în miniatură al Bisericii din Topla) a ceea ce urma să vedem mai departe. Curioși, am pornit spre Muzeul Satului Bănățean, unde am admirat căsuțe care mai de care mai îmbietoare și ținute care mai de care mai interesante, și ne-am bucurat să vedem și adevărata Biserică din Topla.

După o vizită scurtă la o galerie de artă, o bine-meritată pauză de cafea/ciocolată caldă/limonadă (am fi vrut și ceai, dar n-am găsit) și o degustare de prăjitură „raw”, am mers la Casa Artelor, să vedem spectacolul „Eppur si mouve!”, susținut de teatrul Thespis.

Seara s-a încheiat cu o vizită la Muzeul de Artă, unde, cu toate că nu am reușit să ajungem la timp pentru recitalul de pian care ne atrăsese, de fapt, atenția, exponatele ne-au încântat, interesat, și, uneori, ne-au și amuzat.

A fost o zi lungă, ploioasă, dar atât de frumoasă, că abia aștept(ăm?) următoarea ocazie.

Mulțumesc, Silvana!

Aveți grijă de voi!

Hartă cu muzeele participante

Ar mai fi fost multe de văzut...

De ce vă ocolesc privirile?

Sunt multe teorii cu privire la dilema asta. Și de fiecare dată când se discută subiectul, încep o dezbatere interioară, pentru că ce aud nu se potrivește cu ce simt; nici măcar ce răspund nu e 100% potrivit. Dar se schimbă subiectul, și nu mai apuc să ajung la vreo concluzie.

Ce mi se spune de obicei este că mă intimidează privirea celeilalte persoane. Dar eu nu sunt așa de ușor de intimidat. Nu... ce simt eu nu e vreo forță care cade asupra mea dinspre interlocutor. E altceva. Și țin morțiș să fac lucrul ăsta cunoscut. Și tot ce reușesc să fac pentru a corecta greșeala de interpretare pe care o intuiesc, este să încerc să îmi amintesc ce am simțit cel mai tare când am menținut contact vizual cu cineva mai mult de 2 secunde. Și aici apare problema: de fiecare dată când m-am uitat în ochii unui om și-am simțit cu adevărat ceva, acel ceva a fost un amalgam de nervi și agresivitate; pentru că atunci când confrunt pe cineva, o fac în special din priviri. Pentru ca mi-e mai ușor sa privesc „m-ai dezamăgit”, sau „ nu mai vreau sa te mai vad niciodată”, sau „cum poți să provoci atâta durere și să râzi, ființă demnă de dispreț?” decât îmi e să spun lucrurile astea. În general mi-e greu să spun ce cred și ce simt. În schimb ochii... Mi s-a întâmplat să mă dea de gol, uneori.

Și cred că am găsit răspunsul. Ocolesc priviri pentru că îmi place să mă ascund. Și nu ascund lucruri grave. Nu ascund lucruri de interes național. Mă ascund. Pentru că mă tem să nu spun prea multe. Să nu jignesc, să nu mă fac de râs, să nu mă cunoașteți prea bine. Întâi trebuie să vă cunosc eu pe voi. 

Aveți grijă de voi!

Pustiu

N-am nimic de zis.
Scriu, pentru ca mi-am dat seama ca nu am mai scris de ceva vreme.
Caut inauntrul meu idei, pe-a caror prezenta o simt, o intuiesc, dar nu reusesc sa le gasesc. Sunt undeva, ascunse in labirintul pustiu care imi poarta loc de minte.
Da.
Ati citit bine.
Bate vantul la mine in creier. Uneori, foarte rar, eman cate un gand cu efecte care ma surprind. E genul ala de gand care dupa ce-l imbrac (cu chiu, cu vai) in niste cuvinte care se leaga cat decat intre ele, si-i dau drumul in lume, (sa-si traiasca si el, linistit, viata lui de gand... sa treaca de la om la om, sa cunoasca alte ganduri... si el... ca un gand ce se afla...) imi creeaza o stare de panica totala si de jena cumplita.
De ce?
Pentru ca urmatorul meu gand (pe care de cele mai multe ori reusesc, totusi, sa il tin strans sa nu zboare si sa il sufoc cu o perna de injuraturi interioare) este: "O vai, mai bine taceam. Oare cati oameni am jignit? Oare cati m-au inteles gresit pentru ca pur si simplu nu reusesc sa port o conversatie civilizata in care sa nu spun verde in fata ce gandesc despre o anumita situatie? Oare cum sa explic eu ca de fapt la mine in cap gandul asta nu suna asa de ignorant/vulgar/bagacios/plin-de-sine? N-am cum. Taci, Ioana! De-acum si pana ramai complet singura nu mai spui nimic. Acasa, in oglinda mai ai voie sa porti discutii din astea."(Da, asta e, tot, un singur gand).
Ce e surprinzator, uneori, e ce observ dupa ce ma uit putin (cred ca sunt cateva secunde bune) in gol, purtand acest monolog interior: cei din jur chiar se prind de umorul situatiei pe care le-am povestit-o (asta doar daca nu e un banc... trebuie musai sa fie intamplare din propria-mi viata, pentru ca bancuri nu stiu sa spun sub nicio forma...), sau ma privesc uluiti, de parca le-am dezvaluit cel mai important adevar al lumii/ al existentei lor; sau se opresc din avalansa de cuvinte nervoase la adresa altora si incep sa zambeasca pentru ca i-am facut sa vada cat de triviala era, de fapt, problema cu care se confruntau. Si astea-s momentele in care ma bucur ca bate vantul la mine in minte. Sunt momentele in care simt ca gandurile mele, asa putine cum sunt, au putere. Sunt momente faine, cu endorfine.
Evident ca in majoritatea momentelor, insa, se lasa o liniste ciudata in jurul meu, pentru cateva secunde, dupa care cineva incearca - in mod fortat, sintetic - sa schimbe subiectul. Cand se intampla asa, tind sa imi ascult propriul sfat, si sa tac asteptand sa port o conversatie profunda cu oglinda. Si ce-i mai grav e ca urmatoarea data cand ma intalnesc cu grupul acela, raman la fel de tacuta. Ceea ce, probabil, le confirma teoria ca eu in loc de pustiu, am in cap calti.
Ei bine, asta mi-s.
Nu stiu daca mai pateste cineva asa; dar daca se recunoaste cineva in randurile de mai sus, eu propun sa infiintam un club. N-am idee de nume, dar sunt sigura ca ne-am distra pe cinste.
Aveti grija de voi!

Soap bubble

Atunci când te reîntâlnești cu oameni alături de care te-ai format, îți dai seama de amprenta pe care au avut-o asupra ta. Îți dai seama că, deși nu ți-au ținut prelegeri despre valorile lor și despre ce cred ei că-i frumos și bun pe lume, le-ai adoptat o parte din atitudini; și te întrebi: „Asta când s-a întâmplat? E doar o coincidență bizară faptul că ni s-au format opinii aproape identice în decursul anilor în care am hoinărit în locuri total opuse? Sau, la nivel subconștient, ne-am depus reciproc bazele formării ulterioare ca oameni?”.

Au trecut anii și noi am încercat să redesenăm cercul acela de oameni care nu refuză să ne înțeleagă, cu toate că, după standardele majorității, nu sunt musai cei mai buni prieteni. Unii dintre noi uită să sune de ziua ta. Alții își uită cheile acasă și te trezesc în toiul nopții când se întorc de la club. Alții se enervează că ți-ai uitat cheia, dar te ceartă că nu i-ai chemat la club; nu îi deranjează extraordinar faptul că nu i-ai chemat, dar trebuie să te facă să te simți vinovat, iar cheia nu e de ajuns.

Dar a doua zi îți fac cea mai bună cafea din lume. Și îți propun soluții la problemele de care te lovești pe care nimeni altcineva nu ți le-ar sugera, pentru că e mai important pentru ei să fii fericit decât să îi consideri raționali. Și țin minte că îți place violoncelul pentru că asta li se pare mai important decât numele localității tale natale. Și stau treji până târziu în noapte, fie ca să îți deschidă ușa aia nenorocită, fie ca să stea de vorbă cu tine și prietenii tăi mai vechi și să vă ajute să înțelegeți ce s-a întâmplat cu voi de-a lungul timpului. Și sunt dispuși să piardă cu tine zile care altfel ar putea fi mult mai productive, numai ca să simți tu că ai prieteni. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că te primesc la ei în casă și te duc să cunoști alți oameni awesome și te plimbă prin oraș și, în general pierd vremea cu tine fără să se supere că le invadezi spațiul timp de câteva zile.

Sunt oameni awesome pe lumea asta, care depășesc limitele definiției tradiționale ale prieteniei și îți creează o lume ca un soap bubble. Este magică și unică... este și efemeră, dar de fiecare dată când este recreată, s-ar putea ca lumea asta să fie mai adevărată decât celelalte lumi constante și solide pe care ni le dă societatea.

Și da, m-am inclus și pe mine în lista oamenilor awesome, pentru că e blogul meu, pe care îl scriu ca să mă simt eu mai bine în legătură cu propria-mi persoană. Ar fi ciudat și ipocrit din partea mea să dau dovadă de modestie aici. Nu?

Aveți grijă de voi!

Mie imi place toamna

Azi, taximetristul care m-a adus acasă mi-a urat „O toamna frumoasă”. 

Cam odată pe săptămână, de când începe Septembrie, îmi amintesc de medalionul luat de la mare. Medalionul ăla hand-made, colorat frumos, pe care scria „Mie îmi place toamna”. Încă îl am pe undeva, dar s-a stricat firul pe care îl purtam, și de-atunci îl țin doar ca amintire.
Dar anul ăsta, nu știu de ce (abia acum), m-am întrebat cum se explică faptul ca îl am, și chiar îmi place toamna, deși înaintea acelei veri eram ferm convinsă că anotimpul meu preferat e iarna.
Ce s-a întâmplat cu mine vara aia? Ce s-a schimbat? S-a schimbat ceva? Am două teorii:

Prima ar fi că de fapt mi-a plăcut mereu toamna. Că m-a fascinat mereu combinația asta adorabilă de culori: verde, galben și portocaliu, de cele mai multe ori dispuse concentric pe o mulțime de bucăți mici de fostă viață. Și cu toate astea, m-am mințit mereu că îmi place iarna pentru că atunci e ziua mea, și Crăciunul, și pentru că ninge și-mi place când ninge, și pentru că mi se pare o tradiție adorabilă sa bei ciocolată caldă sau vin fiert ca să te încălzești când vii din gerul de-afară, și pentru că îmi plac sporturile de iarnă.

Ok. Până acum am stabilit motivele pentru care îmi place iarna. Aparent, am pornit într-o direcție greșită, dar nu am de gând să șterg tot ce am scris până acum; și asta pentru că mi-am dat seama că am enumerat doar o droaie de lucruri care îmi plac iarna. Dar asta nu înseamnă că îmi place iarna, în sine. Nu așa cum îmi place toamna. Acum mă simt bine. Și totul e frumos, și nu stau cu teama că la primul semn de căldură, majoritatea sentimentelor mele pufoase se vor topi în mocirla de pe jos. Îmi place toamna; e un sentiment constant de liniște și entuziasm, învăluit în scorțișoară. Amuzamentele de iarnă sunt trecătoare, și sunt surse de sine stătătoare de stare de bine. Iarna nu e musai să ningă, iar dacă nu ninge, sunt tristă. Și sunt convinsă ca un anotimp care îmi place nu ar trebui să mă poată întrista.

Cealaltă teorie a mea este că a început să îmi placă toamna de când am obținut medalionul. Pentru că el este o amintire dintr-o vară minunată, în care am cunoscut o mulțime de oameni interesanți, în care am avut dreadlocks (până le-a văzut tata și a trebuit sa le desfac), și în care am dormit sub stele și-am râs de câini. Și toate sentimentele astea adevărate pe care le am față de vara aia îmi creează mie impresia, în subconștient, că toate amintirile create în vara aia sunt la fel de adevărate; inclusiv mesajul de pe medalionul meu.

Probabil că nu voi ști niciodată care-i sursa pufoșeniilor care încep să danseze în sufletul meu atunci când într-o zi senină de toamna adie vântul și încep sa plutească frunze colorate.Și fascinația care mă cuprinde când îmi dau seama că mâine, nucul din fața geamului meu cu siguranță va arăta complet diferit.

Cert este că îmi place toamna.

 Aveți grijă de voi!