So, I don't think I'm the only one who's had this baffling experience: For ages before handing in my dissertation, and especially between the time I did hand it in and the time I presented it in front of an intimidating audience (a grand total of two people) I felt like once that was over, my life would be great. I would go out and drink, and party, and then sleep like a baby and then drink and party some more. Instead, the minute I walked out of the room, once I'd messaged everyone who needed to know that my time as a masters student was over, I had this sinking feeling in my stomach; this emptiness took over, even before the actual thought struck me: "What now?". The deadlines I'd been dreading all these years, the pressure to write essays that would actually be worth reading; they had, all of a sudden, vanished. And my life suddenly had no purpose. I felt lost, and in no mood to celebrate. The epic night that I thought would follow my last day as a student was now far less desirable than a day of wallowing and just trying to figure out what I was going to do next.
And all this happened despite what turned out to be my mom's best idea ever. Sometime during the week between my dissertation being handed in and my presenting it to my vast audience, she IM's me, asking what my plans for the near future were. I tell her I'm not really sure if I should go visit my dad (it's been at least two years), or if I should start looking for jobs immediately. She says "I'm sorry, but I have other plans for you."
And that's how it all started.
To be continued.
Tuesday, September 22, 2015
Tuesday, September 8, 2015
27 Things
1.The way you kiss me.
2. The fact that you have no idea how amazing you are.
3. The wrinkle on your nose when you laugh at something cute.
4. The moments when you make me feel like a child.
5. Your hands.
6. Your fears.
7. Your courage.
8. The way you say you need space and then do all you can to
minimize it.
9. The way you pay attention to my every move, expression or
word. And the fact that you always know the perfect way to react to them.
10. The way you encourage me to strive for my goals.
11. The fact that I’ve come to realize that if I just wait a
couple of seconds, you’ll say exactly what is on my mind.
12. The way you understand my interests and find a way to
translate and include them into yours.
13. The fact that I can rely on you even if you’re afraid I can’t.
14. The fact that I got to watch you sleep.
15. The way you take care of me.
16. The way you enter protector mode whenever we’re in even the
smallest amount of danger.
17. The fact that you’re just as afraid of putting important things
into words as I am.
18. The fact that you take the time to understand everything I cannot say yet.
19. The fact that you express important things through actions.
20. The way you said you’d miss me.
21. Your voice.
22. Your history.
23. Your passion for planes.
24. The fact that you feel you can let your guard down when you’re
with me.
25. Your writing.
26. Your determination.
27. You.
Sunday, August 30, 2015
De ce sunt revoltata? De asta sunt revoltata.
*Articol postat la mult timp dupa ce a fost scris...*
"LUNI, 20 IANUARIE, ORA 16:16 - Chirurgul Radu Zamfir suna la 112 si anunta ca avionul in care se afla alaturi de alte 6 persoane s-a prabusit in munti. Echipajul medical aflat la bordul aeronavei mergea la Oradea pentru o interventie de prelevare de organe."
In urma accidentului, Media a luat foc. Media a inceput sa ia informatii de unde apuca; si-a trimis reporterii si cameramanii sa incurce cat mai mult posibil oameni care incercau sa salveze niste vieti. A inceput sa sune oamenii care INCERCAU SA SALVEZE NISTE VIETI! si sa ii tina in telefon, cerand explicatii despre un eveniment in plina desfasurare, care avea nevoie de toata atentia lor, pentru ca incercau sa salveze niste vieti.
Trece ziua. O parte din vieti sunt salvate, o parte nu. E tragic ce s-a intamplat. A murit un tatic al unor copii si o fetita a unor parinti. E crunt. Dar eu, in timp ce mureau oamenii aia, mi-am dat ochii peste cap si am inchis televizorul, gandindu-ma: "se descurca ei; si chiar nu am chef sa ii vad pe cei de la stiri facand tam-tam si incurcand niste oameni care incearca sa salveze niste vieti." Asta am facut. Mi-am dat ochii peste cap, am inchis televizorul si m-am culcat. Mi-e sila de mine. Dar sunt convinsa ca primul pas in a schimba ceva la mine consta in a imi recunoaste greselile si a-mi permite sa imi fie sila de mine.
Trece si a doua zi, in care nu am aprins televizorul nici macar odata, iar in dimineata celei de-a treia zi, ajung pe internet, unde gasesc stirea asta:
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/victimele-accidentului-din-apuseni-ar-fi-trebuit-sa-traiasca-aveau-la-bord-telefoane-inteligente-cu-localizare-si-internet.html
Titlul este "Experiment Catalin Radu Tanase si George Buhnici: Cum poti localiza un om in cateva secunde. De ce MAI si STS nu au reusit?" si contine un clip de cateva minute in care doi tipi inflacarati ne arata cat de prost s-au organizat autoritatile si ce solutii simple existau la problema lor. Comentau la doua zile dupa tragedie si ridiculizau subtil incompetenta celor care incercau sa salveze niste vieti. Comentau ca dupa un film de actiune de la care au iesit impreuna. Ca nu trebuia asa, ca de fapt alta e tactica folosita in ziua de azi, ca s-au vazut firele, ca efectele nu erau de calitate... Iar eu, pe masura ce ma uit la acest clip ma enervez; si ma enervez; si ma enervez. Si mi se face sila de mine. Abia acum, in al noualea ceas, mi se face sila de mine si de tot ce e in jurul meu. Dar ma includ in sila aia care ma sufoca, pentru ca nu pot sa arat cu degetul doar pe cei din jurul meu, stiind ca am reactionat exact ca ei. Si comentez la stirea aia. In speranta ca sila asta, care o sa ne curete, pana la urma, de toate, o sa ii cuprinda si pe altii:
"ok. Autoritatile nu se ocupa de ce ar trebui; nu sunt preocupate de competitivitate si nu s-au gandit la solutiile promovate de voi aici. Si totusi... de ce nu le-a sugerat cineva mai devreme? De ce... vorbind cu reprezentanti ai autoritatilor in timpul cautarilor (pentru ca ati reusit sa ii contactati, nu-i asa?) nu le-ati facut aceste sugestii? Ati asteptat sa esueze ca sa faceti un articol de impact? Daca asta ati facut, sangele celor doua persoane moarte este atat pe mainile voastre cat este pe al autoritatilor incompetente. Iar daca nu ati facut aceste demersuri pentru ca, pur si simplu nu v-au venit ideile, pe moment, din cauza ca incercati sa coordonati cat mai bine demersurile incepute deja, atunci nu mai judecati oamenii pentru ca sunt oameni, exact ca voi. Mesajul acesta este pentru toata lumea: pentru reporteri, pentru cetateni... chiar si pentru mine. Puteam sa fi ajutat, daca ne interesa."
Asa simt eu. Asa gandesc eu.
Imi pare rau.
"LUNI, 20 IANUARIE, ORA 16:16 - Chirurgul Radu Zamfir suna la 112 si anunta ca avionul in care se afla alaturi de alte 6 persoane s-a prabusit in munti. Echipajul medical aflat la bordul aeronavei mergea la Oradea pentru o interventie de prelevare de organe."
In urma accidentului, Media a luat foc. Media a inceput sa ia informatii de unde apuca; si-a trimis reporterii si cameramanii sa incurce cat mai mult posibil oameni care incercau sa salveze niste vieti. A inceput sa sune oamenii care INCERCAU SA SALVEZE NISTE VIETI! si sa ii tina in telefon, cerand explicatii despre un eveniment in plina desfasurare, care avea nevoie de toata atentia lor, pentru ca incercau sa salveze niste vieti.
Trece ziua. O parte din vieti sunt salvate, o parte nu. E tragic ce s-a intamplat. A murit un tatic al unor copii si o fetita a unor parinti. E crunt. Dar eu, in timp ce mureau oamenii aia, mi-am dat ochii peste cap si am inchis televizorul, gandindu-ma: "se descurca ei; si chiar nu am chef sa ii vad pe cei de la stiri facand tam-tam si incurcand niste oameni care incearca sa salveze niste vieti." Asta am facut. Mi-am dat ochii peste cap, am inchis televizorul si m-am culcat. Mi-e sila de mine. Dar sunt convinsa ca primul pas in a schimba ceva la mine consta in a imi recunoaste greselile si a-mi permite sa imi fie sila de mine.
Trece si a doua zi, in care nu am aprins televizorul nici macar odata, iar in dimineata celei de-a treia zi, ajung pe internet, unde gasesc stirea asta:
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/victimele-accidentului-din-apuseni-ar-fi-trebuit-sa-traiasca-aveau-la-bord-telefoane-inteligente-cu-localizare-si-internet.html
Titlul este "Experiment Catalin Radu Tanase si George Buhnici: Cum poti localiza un om in cateva secunde. De ce MAI si STS nu au reusit?" si contine un clip de cateva minute in care doi tipi inflacarati ne arata cat de prost s-au organizat autoritatile si ce solutii simple existau la problema lor. Comentau la doua zile dupa tragedie si ridiculizau subtil incompetenta celor care incercau sa salveze niste vieti. Comentau ca dupa un film de actiune de la care au iesit impreuna. Ca nu trebuia asa, ca de fapt alta e tactica folosita in ziua de azi, ca s-au vazut firele, ca efectele nu erau de calitate... Iar eu, pe masura ce ma uit la acest clip ma enervez; si ma enervez; si ma enervez. Si mi se face sila de mine. Abia acum, in al noualea ceas, mi se face sila de mine si de tot ce e in jurul meu. Dar ma includ in sila aia care ma sufoca, pentru ca nu pot sa arat cu degetul doar pe cei din jurul meu, stiind ca am reactionat exact ca ei. Si comentez la stirea aia. In speranta ca sila asta, care o sa ne curete, pana la urma, de toate, o sa ii cuprinda si pe altii:
"ok. Autoritatile nu se ocupa de ce ar trebui; nu sunt preocupate de competitivitate si nu s-au gandit la solutiile promovate de voi aici. Si totusi... de ce nu le-a sugerat cineva mai devreme? De ce... vorbind cu reprezentanti ai autoritatilor in timpul cautarilor (pentru ca ati reusit sa ii contactati, nu-i asa?) nu le-ati facut aceste sugestii? Ati asteptat sa esueze ca sa faceti un articol de impact? Daca asta ati facut, sangele celor doua persoane moarte este atat pe mainile voastre cat este pe al autoritatilor incompetente. Iar daca nu ati facut aceste demersuri pentru ca, pur si simplu nu v-au venit ideile, pe moment, din cauza ca incercati sa coordonati cat mai bine demersurile incepute deja, atunci nu mai judecati oamenii pentru ca sunt oameni, exact ca voi. Mesajul acesta este pentru toata lumea: pentru reporteri, pentru cetateni... chiar si pentru mine. Puteam sa fi ajutat, daca ne interesa."
Asa simt eu. Asa gandesc eu.
Imi pare rau.
Thursday, August 13, 2015
Perseu îngenuncheat
Mă urc în mașină să merg să văd spectacolul dat anual de fiii cruzi ai lui Perseu, deasupra capetelor noastre.
An de an, lumea nici nu știe ce se petrece. An de an trec pe langa chipuri reci de oameni preocupați de treburile lor, care nu știu - pe care nu îi interesează - unde ne aflăm.
Nu știu încotro mă îndrept. Sper să găsesc vreo parcare, vreun loc întunecat de popas pe marginea drumului.
Puteam să fac dreapta aici.
Sau aici.
Fir-ar să fie! Nici nu mă mai uit după drumuri spre câmp. Dacă nu le-am văzut ziua, dacă nu știu că urmează, nu am nicio șansă să le văd la timp. Caut parcări. Sau un drum secundar pe care să merg mai încet.
Uite! Perfect!
0
Greieri. Mulți greieri. Unul e chiar nervos; aproape că îmi vine să îmi cer scuze că l-am deranjat.
0
Sper să nu vină nimeni... de ce-am venit singură?
Pentru că nu am nimic de spus nimănui, de fapt.
Uite! (O fractiune de secunda, nimic mai mult. Departe de centrul câmpului meu vizual, a apărut o liniuță; pentru o fracțiune de secundă.)
1
Mi-e puțin frică.
De ce nu ești aici?
De ce ai fi?
1
Ne uităm la aceleași stele.
Colega mea e în Vamă. Spunea că ea se va uita în sus de pe plajă. O sun.
Vorbim ca fetele.
Zgomot?
Merg să verific.
Nu e nimic. Mă întorc să mă sprijin de mașină.
Începe să mă doară gâtul, dar nu mă întind pe-aici. Nu știu cum e, de fapt, pe jos.
Oau! (Asta a fost cu totul altceva. Exclam la telefon, ca un copil. Ea nu a văzut nimic. Oare a mai văzut cineva? Dâră lungă de lumină. Mijlocul s-a stins primul, capetele s-au stins concomitent. Ciudat.)
2
Închid telefonul. Nu cred că mai stau mult. Am văzut despre ce era vorba și devine din ce în ce mai ciudat locul acesta.
3
Stelele se uită la mine. Aș putea să jur că mă privesc.
4
Cassiopeia pare să stea comod. O salut cu un surâs; noi ne știm de mult.
5
Parcă n-aș pleca înainte de 12. Dacă se întâmplă ceva mai interesant? 6
6
OK. Șase stele căzătoare. Îmi ajung pentru o singură seară. Nu mi-am pus dorințe. Am tot ce îmi trebuie, iar dacă e să primesc ceva în plus, vreau să cred că am meritat - nu că am forțat mâna vreunei zeități a bucăților de materie cosmică.
A fost o seară interesantă.
Aveți grijă de voi!
Tuesday, August 11, 2015
Cu pirați
Însă nu știa Niagord că Timpul murise odată cu teribilul Hook, iar tot ce rămăsese era legenda - tâlcul. Ticăitul acela mecanic, apăsător, tot ceea ce inspira teamă tuturor piraților veritabili dispăruse. Încetase de îndată ce crocodilul, prea epuizat să mai încerce a-l provoca pe Hook la discuții, s-a transformat în delfin, si a plecat să-și strige prietenii pe nume.
The End.
Take care!
The End.
Take care!
Subscribe to:
Posts (Atom)